finalitatile educatiei: 2012

FINALITATILE EDUCATIEI PRESCOLARE .SISTEMUL DE INVATAMANT PRESCOLAR

Palage Victoria

Pop Amalia

Stetco Gabriela

Oltean Codruta

Acţiunea educaţională este produsul acţiunii oamenilor, astfel ca poate fi explicate şi abordată numai prin prisma intenţiilor urmărite şi a rezultatelor obţinute, ea reprezentând o activitate desfăşurată în vederea realizării unor finalităti clare şi precise.

Finalităţile educaţiei reprezintă orientările asumate la nivel de politică a educaţiei în vederea realizării activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane conform anumitor valori vizate în proiectarea sistemului şi a procesului de învăţare.l

Finalităţile circumscriu modelul de personalitate pe care educaţia urmează să-l formeze. Ele se diferenţiază şi integrează într-un tot unitar în funcţie de cerinţele sociale şi descifrarea macanismului psihologic al învaţării umane. Finalităţile acţiunii educaţionale îmbracă forma idealului educaţional, scopurilor şi obiectivelor educaţionale. Ele se constituie într-un sistem cu o funcţionalitate internă bine conturată , conferindu-i acest rol director şi reglator propriu, oricărei acţiuni educaţionale.
Finalităţile reprezintă direcţiile, orientările strategice ale funcţionării învăţământului, într-o anumită perioadă istorică, a dezvoltării social-economice şi culturale a unei societăţi.

Nivelul ideatic al finalităţilor educaţiei trebuie să fie destul de “înalt”, pentru a reprezenta cu adevarat un model funcţional, dinamic şi într-o continuă mutare către noi orizonturi de perfecţiune, cu forţa ademenitoare pentru individ.
Finalităţile trebuie să se adreseze unor oameni concreţi, să potenţeze maximal forţele lor latente şi să se adecveze unor realitaţi bine circumscrise din punct de vedere istoric, social şi cultural; ele trebuie să permită o perfectare a inserţiei individului în social, dar şi o crestere a raspunderii societatii pentru destinele individuale. Numai prin reciprocitate funcţională, dinamică, între planul general şi cel particular se pot dimensiona idealuri, scopuri si obiective pertinenţe, cu adevarat realizabile.[1]
În funcţie de gradul de generalitate, finalităţile educaţiei se exprimă prin idealul, scopurile şi obiectivele educaţionale.

Idealul educativ:

Idealul exprimă în esenţa sa, modelul său, tipul de personalitate solicitat de condiţiile sociale ale unei etape istorice şi pe care educaţia este chemată să-l formeze în procesul desfăşurării ei[2]. El este categoria de generalitate maximală care surprinde paradigma de personalitate, oarecum abstracta, proiectul devenirii umane la un moment dat, într-o societate dată, instanţa valorică din care iradiază norme, principii, strategii, scopuri şi obiective determinate, care direcţionează procesul de formare al tinerii generaţii.[3] Idealul educaţional este rezultatul unui proces de raţionalizare, generalizare a unor fenomene sociale, psihologice şi pedagogice, specifice unei etape istorice, proces în urma căruia se proiectează apoi trăsăturile fundamentale ale omului pe care educaţia urmează să le formeze. Prin intermediul lui, societatea îşi proiectează propriile sale aspiraţii în legătură cu anchiziţiile fundamentale ale membrilor săi, pe care educaţia urmează să le realizeze[4].

Idealul educativ a evoluat de la o perioadă istorică la alta, cunosc’nd diferenţieri în cadrul societăţilor.[5]

· În antichitate, în Atena, idealul educaţional urmărea dezvoltarea armonioasă a personalităţii, în plan estetic, moral, fizic şi militar, iar în Sparta viza îndeosebi dezvoltarea fizică şi militară.

· În feudalism a cunoscut 2 modele distincte: idealul clerical ( concepea personalitatea ca rezultat al însuşirii celor 7 arte liberale: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica) şi idealul cavaleresc (concepea personalitatea ca rezultat al însuşirii celor 7 virtuţi cavalereşti: călăria, mânuirea spadei, v’nătoarea, înotul,şahul, cântul şi recitarea de versuri).

· În Renaştere, idealul concepea personalitatea ca „homo universale”.

· În Epoca Modernă se impune idealul personalităţii eficiente într-o activitate productivă ( faza de industrializare timpurie), idealul personalităţii complexe, multilaterale ( faza industrializării avansate) si idealul personalităţii creatoare ( societatea postindustrială).

· idealul educaţional al şcolii româneşti constă în „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane,în formarea personalităţii autonome şi creatoare”(Legea Învăţământului, 1995, art. 3)

Idealul educaţiei nu este un model standard, impus o data pentru totdeauna, ci un model dinamic ce permite redimensionări în funcţie de câmpul de posibilităţi în care are lor educaţia.
Astfel, idealul educaţional ar trebui să se caracterizeze prin trei dimensiuni:
• Dimensiunea sociala ( vizează tendinţa generală de dezvoltare a acelei societăţi şi care va anticipa unele stări posibile).
• Dimensiunea psihologică (să raspundă nevoilor şi posibilităţilor indivizilor, tipul de personalitate pe care îl solicită societatea).• Dimensiunea pedagogică (să permită o transpunere practică în plan instructiv-educativ).
Valoarea pedagogică a orcărui ideal educativ depinde de echilibrul pe care reuşeste să-l stabilească între realitate şi posibilitate. Idealul nu este o construcţie arbitrară, originile sale se află în realitatea sociala, psihologică şi pedagogică, iar pe masura cunoaşterii şi perfecţionării acestora, idealul se îmbogăţeşte cu noi elemente.

Modernitatea înseamnă o dezvoltare fără precedent într-o multime de domenii, înseamnă chiar progres în unele dintre acestea, însa acest lucru nu s-ar fi petrecut fără o altă mare descoperire a modernităţii – educaţia pentru toţi, deci educaţia concepută ca o activitate instituţionalizată, organizată specială şi globală.
Modernitatea a făcut din educaţie una din principalele resurse ale dezvoltării, aceasta din urma a servit adesea cu strălucire, obiectivele modernităţii. Însă, pentru educaţie modernitatea înseamnă şi momentul în care problema idealului educativ nu mai poate rămâne una implicită, ce-i privea pe unii membri “luminaţi” ai comunităţii ci devine una explicit ce-i priveşte pe toţi oamenii. Dacaă idealul educativ vizează finalitatea acţiunii educaţionale în ansamblul său, ca o componenţă a sistemului macro-social, scopul vizează finalitatea unui complex de acţiuni educaţionale determinate. In timp ce idealul este specific unei perioade sau epoci istorice, scopurile educative ce-i corespund sunt multiple şi variate în funcţie de diversitatea acţiunilor educaţionale ce se organizează prin virtutea dezideratelor sale.

Scopurile educaţiei:

Reprezintă finalităţi educaţionale cu nivel mediu de generalitate care se realizează în intervale medii de timp. Ele sunt anticipări mentale ale diferitor actiuni de formare a personalităţii umane şi se referă la rezultate ce urmează să se obţină în cadrul unui şir de acţiuni educaţionale.[6] Dacă idealul educativ este general şi unitar, scopurile care îl detaliază sunt variate, diverse, datorită diversităţii situaţiilor educative. De dorit este ca între scop şi ideal să se stabilească o relaţie de continuitate şi adecvare, scopurile trebuie să detalieze conţinutul idealului educaţional.[7]

Geissler identifică 4 perechi de scopuri:

1. Scopuri materiale ( centrate pe asimilarea de informaţii într-o perspectivă sistemică) şiscopuri formale ( se focalizează pe subiect si vizează modelarea aptitudinilor şi cultivarea personalităţii).

2. Scopuri de conţinut ( orientează educaţia spre conţinuturi dinainte ştiute, definibile, identificabile) şi scopuri comportamentale (urmăresc formarea şi interiorizarea unor acţiuni şi deprinderi).

3. Scopuri utilitare (vizează formarea unor deprinderi cerute imediat de activitatea practică) şi scopuri nepragmatice ( vizează formarea unor conduite fără o finalitate practică imediată).

4. Scopuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecărei materii) şi scopuri supradisciplinare ( constante urmărite la toate disciplinele).

Scopurile educaţiei reprezintă anticiparea mintală şi finalitatea acţiunii de formare a omului. Sunt multiple, diverse şi se realizează prin intermediul obiectivelor.

În sens general scopurile desemnează:
• intenţionalităţi ale proceselor instructive-educative;
• achiziţiile la care elevii urmează să ajungă la finele unui proces de instruire;
• schimbările ce urmează să se producă în conştiinţa şi conduita individului;
• capacitate ţi atitudini realizate pe intervale mari de timp.
Scopul educaţiei este o finalitate secretată de înseşi acţiunile didactice, este adecvat acestora şi vehiculează secvenţe ale modelului de personalitate umană, aşa cum pot fi ele realizate în practica instructivă-educativă.

Obiectivele educaţionale:

Sunt enunţuri cu caracter anticipativ care descriu o intenţie pedagogică, un rezultat aşteptat la finalul procesului de instruire, concretizat într-o schimbare la nivelul personalitaţii educaţiei. Disciplinele de învîţământ, lecţiile şi secvenţele de lecţii sunt obiective operaţionale.

Sunt finalităţi care au un nivel redus de generalitate şi se realizează în intervale reduse de timp, referindu-se la lecţii sau secvenţe de lecţii. Pot fi definite astfel: enunţuri cu caracter intenţional care anticipează o modificare în personalitatea educatului, ca urmare a implicării acestuia într-o activitate instructiv - educativă.[8]

Obiectivul educaţional este o reflectare a rezultatului învăţării ce se produce în cadrul unei secvenţe educaţinale. Ele reprezintă achiziţii psiho-comportamentale specifice, concrete, observabile şi controlabile după un interval redus de timp. Obiectivele eduaţionale se deduc din scopurile educaţiei. Relaţiile care se pot stabili între scopuri şi obiective sunt dinamice şi pot surprinde urmatoarele elemente:
• obiectivele sunt indicatori în raport cu scopurile, rolul lor fiind acela de a clarifica sau preciza mai bine natura şi importanţa scopurilor urmărite;
• scopurile nu pot fi identificate direct ci doar colerate cu obiectivele comportamentale;
• scopurile neînsoţite de obiective rămân formulări abstracte şi foarte vagi;
• formularea scopurilor este obligatorie deoarece ele dau unitate şi perspective obiectivelor şi evită riscul atomizării şi dispersării acestora.
Scopurile acţiunii-instructive pune în evidenţă moduri de planificare, organizare a instrucţiei şi educaţiei şcolare, în curricula diversificate, cu precizarea rezultatelor cu prevederea structurilor şi conţinuturilor, cu indicarea resurselor necesare, cu evaluarea strategiilor globale optime si prevenirea nonconcordanţelor cu idealul sau condiţiile specifice[9].

Scopul şi obiectivul educaţional sunt două aspecte complementare; în timp ce scopul conturează finalitatea în termini generali şi sintetici, obiectivul detaliază aceast finalitate, prescrie rezultatul acţiunii din perspective psihologice a învăţării umane.
Prin conţinutul său, scopul subordonează o gamă de obiective şi vizează finalitatea unui complex de acţiuni educaţionale determinate. După Dan Potolea, scopurile repreizintă rezultate ce se aşteaptă să se realizeze în diferite niveluri şi tipuri de şcolaritate.
Obiectivul anticipează în termini comportamentali cum va trebui să răspundă elevul după parcurgerea secvenţei de învătare. Acelaşi scop va fi concretizat printr-o mulţime de obiective din moment ce rezultatul ţnvăţării afectează persoana umană în ansamblul său.
Privite în unitatea lor, scopul şi obiectivul orientează tot timpul desfăşurarea unei acţiuni educaţionale concrete.
Rolul obiectivelor pedagogice, valoarea acestora se exprimă în funcţiile lor specifice:
• funcţia axiologică, de comunicare a unor valori ( exprimă necesitatea ca educatorii să conştientizeze sistemul de valori care să le orienteze activitatea practică).
• funcţia de anticipare a rezultatelor educaţiei ( orice obiectiv va anticipa o realitate care nu există încă) .
• funcţia evaluativă ( obiectivele devin criterii de evaluare, ele fixează nu numai reuşita, ci şi criteriu de măsurare al acestei reuşite). Diversele tipuri şi forme de evaluare pedagogică se legitimează prin raportarea la obiective.
• funcţia de organizare, orientare şi reglare a procesului instructiv-educativ( pe baza obiectivelor se selecteaza, se organizează,se transmit conţinuturile învăţării, se aleg strategiile de predare, de învătare, formele de organizare a procesului de învăţămînt, locurile cele mai adecvate de realizare a activităţii de predare - învăţare.

Clasificare obiectivelor educaţionale:

o Obiective generale, cu ajutorul cărora se precizează finalitătile sistemului şi ale diferitelor sale subsisteme, domeniile ţi tipurile de schimbări preconizate pentru întreaga durată a studiilor.

o Obiective intermediare/ specifice, care constituie o punte între obiectivele generale şi cele concrete ( operaţionale). Ele se deferenţiază dupa tipurile şi nivelurile de învăţămînt şi după importanţa relativă a obiectivelor. Dacă la nivelul sistemului de învăţămînt se urmăreşte realizarea unor obiective generale,la nivelul ciclului şi al tipului de şcoală se are în vedere realizarea obiectivelor intermediare.

o Obiective cadru – obiective cu un cadru ami amre de generalitate şi complexitate, centrate pe formarea unor capacităţi şi atitudini specifice unei discipline de învăţămînt într-un ciclu şcolar.

o Obiective de referinţă – obiective ale activităţii de predare – învăţare la sfîrsitul fiecărui an de studiu şi urmăresc progresul în formarea de competenţe şi însuşirea cunoştinţelor de la un an de studiu la altul.[10]

o Obiective concrete/ operaţionale – au caracter concret şi sunt realizate în diferite situatii de învăţare.

După domeniul activitaţii psihice, obiectivele se clasifica în:

o Cognitive ( vizează asimilarea de cunoştinţe şi formarea unor deprinderi şi capacităţi intelectuale).[11]

o Afective ( formarea convingerilor, sentimentelor şi atitudinilor).[12]

o Psihomotorii ( operaţiile manuale, conduitele motrice).

Modelul taxonomic al obiectivelor educaţionale:

Pentru domeniul cognitiv, criteriul principal de organizare îl constituie ordonarea obiectivelor de la simplu la complex:

· achiziţia cunoştinţelor - vizează cunoaşterea terminologiei, definiţiilor, principiilor, teoriilor. Este pusă în evidenţă prin mijloacele de redare, reproducere, recunoaştere.

· comprehensiunea – presupune reformulare, transpunere, rezumarea unei comunicări,interpretare sub forma evidenţierii consecinţelor.

· aplicarea – vizează utilizarea cunoştinţelor pentru a rezolva situaţii noi.

· analiza – semnifică descompunerea unui material în părţile sale componente, relevarea relaţiilor dintre aceste părţi.

· sinteza – echivalează cu capacităţile de ordin creativ, materializându-se în producerea unei lucrări personale.

· evaluarea – implică formularea judecăţilor de valoare în legătură cu o anumită problemă, pe criterii de coerenţă, rigoare, eficienţă.

Domeniul afectiv adoptă drept criteriu de clasificare interiorizarea unei norme sau valori.

· receptarea – presupune conştientizarea de către elev a prezenţei unor valori, norme, exigenţe şi acordarea atenţiei.

· reacţia – presupune răspunsul voluntar la aceste valori.

· valorizarea – implică preţuirea şi preferinţa elevului pentru valori, acceptarea acestora.

· organizarea – implică ierarhizarea valorilor în sistem şi stabilirea valorilor dominante.

· caracterizarea – se referă la faptul că sistemul de valori constituit exprimă personalitatea elevului.

Domeniul psihomotor utilizează ca principiu ierarhic de ordonare gradul de stăpânire al unei deprinderi pentru a îndeplini o activitate motorie:

· perceperea – este actul preparator pentru o deprindere pentru o deprindere motorie şi se bazează pe stimulare şi descifrare senzorială.

· dispoziţia – se referă la starea de pregătire pentru a putea efectua un act motor,

· reacţia dirijată are în vedere comportamentele din care se instituie o deprindere.

· automatismul – reprezintă deprinderea finalizată.

· reacţia complexă – implică deprinderile eficiente în contexte diferite.

Putem afirma că formulareaobiectivelor reprezintăo activitate complexă, care trebuie să ţină seama de

nivelurile de analiză în interpretarea obiectivelor.

FINALITATI ALE DOMENIILOR EXPERIENTIALE SPECIFICE GRADINITEI..

Palage Victoria

Fiecare din grupele de finalitati se concretizeaza la nivelul curriculum-ului national de obiective cadru si de referinta pentru categoriile de activitati prevazute in planul de invatamant prescolar:activitati de educare a limbajului activitati matematice,cunoasterea mediului,educatia pentru sanatate,activitati practice si elemente de activitate casnica,activitati artistico plastice si educatie fizica.

Obiectivele cadru sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate si complexitate,care sunt urmarite pe parcursul mai multor ani de studio a unei discipline de invatamant si se refera la formarea unor capacitate,atitudini si valori specifice domeniului respective de cunoastere.

Obiectivele de referinta definesc rezultatele urmarite in fiecare an de studiu urmarite in fiecare an de studio in urma activitatii de invatare a continutului unei discipline de invatamant.Privite in ansamblu,ele descriu progresia in achizitia de produse ale invatarii de la un an de studio la altul.

Direct urmarite in practica educationala,cele doua tipuri de obiective si-au dovedit utilitatea practica in ghidarea proiectarii si organizarii sistematice a activitatilor instructive-formative cu atat mai mult in gradinita unde obiectivele cadru si referentiale reprezinta singurele repere curricularre la indemana cadrelor didactice , dincolo de acestea, educatoarele avand o putere de decizie semnificativa in alegerea continuturilor potrivite pentru atingerea finalitatilor.

Incrcam o descriere a obiectivelor urmarite in parcurgerea activitatilor specifice gradinitei grupandu-le in patru categorii ce corespund celor patru dimensiuni fundamentale ale educatiei:

Educatia intelectuala realizata cu precadere in ed limbajului, activitati matematice si cunoastrea mediului.In gradinita presupune dobandirea de catre copil a primelor elemente ale muncii intelectuale, deosebit de importante pentru pregatirea in vederea cunoasterii realitatii si a muncii viitoare de invatare scolara. Este vorba despre latura instructive a procesului educational ce presupune atat informarea cat si intrumentarea copiilor ,principalele achizitiiale acestora fiind:

· Deprinderi fundamentale de autoservire:hranirea imbracarea,somnul,deprinderi igienice,aspecte legate de culturalizarea acestor comportamente.

· Deprinderi instrumentale:desenul,modelajul elemente ale citit scrisului si calculul matamatic,deprinderi de comunicare

· Cunostinte,informatii despre mediul inconjurator se despre sine.

In latura sa formative,procesul ed intelectuale presupune :

Dezvoltarea principalelorprocese psihice implicate in invatare.Memoria, atentia,limbajul,gandirea cu operatiile si calitatile sale.
Dezvoltare capacitatiilor de investigatie a mediului inconjurator si de cunoastere elementara a acestuia
Dezvoltarea capacitatiilor de comunicare si interrelatoinare.

Educatia morala

Este realizata cu precaderein educatia pentru societate. In gradinita vizeazaa dezvoltatrea unor elemente de conduita morala si crearea premiselor pentru conturarea unor convingeri morale.Se urmareste astfel,dezvoltarea unor deprinderi si obisnuinte ce vor asigura o conduita deirabila social:

· Deprinderi de auto servire si d comportare civilizata politcoasa;

· Deprinderi de asumare a responsabilitatilor si e implinire riguroasa a unor sarcini si obligatii prestabilite;

· Formarea unor reprezentari si sentimente morale;

· Dezvoltarea capacitatii de a discerne intre bine si rau in comportamentul propriu si al altora;

· Dezvoltarea unor calitai de vointa si trasaturi de character la nivelul varstei;

Educatia estetica

Este realizata cu precadere prin ed plastica si muzicala.Obiectivul esential de urmarit in activitatile de educatie estetica este dezvoltarea capacittii de dezvoltare si intelegere a frumosului din natura, viata,comportamentul celor din jur.

Acest lucru se poate face prin cultivare obisnuintei de a pastra aspectul curat al camerei,uscarii hainelor si cultivare gustului pentru frumos.

In latura sa instrumentala ed estetica urmareste formarea unor deprinderi elementare de exprimare prin desen,, modelaj, constructii,stimularea potentialitatilor creatoare si dezvoltare atitudnilor artistice ale copiilor,dezvoltarea unor depprinderi de evaluare din perspective estetica a produselor activitatii proprii a altora.

Educatia fizica

Este realizata prin categoria de activitate educatie fizica . Obiectivul fundamental al educatiei fizice este dezvoltarea normala a organismului copilului in parametric descrisi de varsta si potentialitatiile individuale . In gradinita urmareste :

· Intarire starii de sanatate prin calirea organismului;

· Dezvoltarea deprinderilor psihomostrice corecte , in principal a celor implicate in dobandirea unei tinute corecte in mesr si stand;

· Dezvoltarea unor deprinderi igienice si a unor trasaturi de vointa si caracter precum:incredere in fortele propri,supunere la reguli,perseverenta,curaj altruism.

Educatia tehnologica

Este realizata preponderant prin activitati practice si elemente de activitati casnica.

Presupune la aceasta varstaformarea unor deprinderi practice si mai putin exersarea acestora ca niste acte sau norme impuse se nemotivate,care au ca effect executarea unor produse’’fara suflet’’

Accentul trebiue pus asupra:

Dezvoltarii manualitatii, a capacitatii de coordonare armonioase a miscarilor generale si fine;
Dezvoltarea unor scheme actionale utile in rezolvarea unor sarcini utile;;
Achizitia unor informatii de baza privind lumea tehnicii si practica utilizarii tehnologiilor;
Cultivarea creativitatii se a spiritului de initiativa in activitatile practice desfasurate atat in gradinita cat si in mediul familial

Scopurile educative
Directii major Educaţia nu este o activitate desfăşurată în sine şi pentru sine ci una care urmăreşte atingerea anumitor finalităţi. Ea presupune anticiparea, pe plan teoretic şi mintal, a unor rezultate care se au în vedere, pe de altă parte, întreaga ei desfăşurare este dirijată din interior de această proiecţie ideală, conştientizată şi transpusă în practică de agentul educaţional. Finalităţile educaţiei sunt orientările asumate la nivel de politica educaţiei în vederea realizării activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane conform anumitor valori angajate în proiectarea sistemului şi a procesului de invăţământ. Sensul finalist al educaţiei se referă la faptul că, în fiecare moment al desfăşurării sale, educaţia este orientată şi dirijată în funcţie de finalităţile (rezultatele) pe care aceasta le urmăreşte. Aceste finalităţi sunt determinate preponderent de contextul social-istoric în care se desfăşoară acţiunea educaţională şi mai puţin de dorinţele proprii ale elevului sau ale celui care organizează, declanşează şi conduce acţiunea educativă.

Educaţia reprezintă un sistem de acţiuni informativ-formative , desfăşurate în mod conştient şi sistematic asupra subiectului uman în vederea transformării acestuia în conformitate cu finalităţile educaţionale urmărite.

Finalităţile educaţiei se structurează pe 3 niveluri ierarhice:

ideal educaţional
scopuri educaţionale
obiective educaţionale

Idealul educaţional

Etimologic, termenul provine din latinescul idealis, care semnifică “existent în mintea noastră”, “ceea ce posedă perfecţiunea la care aspirăm”. Idealul educaţional este elementul prin care se exprimă relaţia reciprocă dinte societate şi acţiunea educaţională. Exprimă, în esenţa sa, modelul sau tipul de personalitate solicitat de condiţiile sociale ale unei etape istorice şi pe care educaţia este chemată să-l formeze în procesul desfăşurării ei. În elaborarea idealului se porneşte întotdeauna de la cerinţele actuale şi de viitor, avându-se în vedere şi posibilităţile pe care le poate oferi acţiunea educaţională în direcţia transpunerii în practică a idealului respectiv. Prin idealul educaţional se anticipează nevoile sociale, obiectivele societăţii şi aspiraţiile ei în ceea ce priveşte desfăşurarea şi finalitatea acţiunii educaţionale, realizându-se un echilibru între ceea ce pretinde societatea şi ceea ce poate realiza acţiunea educaţională. De aceea conţinutul său se îmbogăţeşte pe măsura amplificării nevoilor şi aspiraţiilor sociale şi a perfecţionării acţiunii educaţionale. Acest lucru însemnând că idealul nu este un model standard impus o dată pentru totdeauna, ci mai degrabă un model dinamic în interiorul căruia se produc modificări continue, fiind totuşi dependent de condiţiile sociale. Idealul educaţional a evoluat de la o epocă istorică la alta, cunoscând diferenţieri în cadrul diverselor societăţi :

• În antichitate, În Atena, idealul educaţional urmărea dezvoltarea armonioasă a personalităţii, în plan estetic, moral, fizic şi militar (kalokagathia), iar în Sparta viza îndeosebi dezvoltarea fizică şi militară;

• în feudalism idealul a cunoscut două modele distincte: idealul clerical (concepea personalitatea ca rezultat al însuşirii celor 7 arte liberale: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica) şi idealul cavaleresc (concepea personalitatea ca rezultat al însuşirii celor 7 virtuţii cavalereşti: călăria, mânuirea spadei, vânătoarea, înotul, şahul, cântul şi recitarea de versuri);

• în Renaştere idealul concepea personalitatea ca “homo universale”; o eroică afirmare a întregului omenesc;

• epoca luminilor întregeşte idealul educaţional impunând încrederea în puterea raţiunii

umane, ca instrument de stăpânire a naturii;

• în epoca modernă se impune idealul personalităţii eficiente într-o activitate productivă (faza de industrializare timpurie), idealul personalităţii complexe, multilaterale (faza industrializării avansate) şi idealul personalităţii creatoare (societatea postindustrială);

• idealul educaţional al scolii româneşti constă în “dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creatoare”

(Legea Învăţământului, 1995, art.3), Nicola considera că:”idealul educaţional din societatea noastră presupune formarea unei personalităţi integral-vocaţional şi creatoare, capabile să exercite şi să iniţieze roluri sociale în concordanţă cu propriile aspiraţii şi cu cerinţele sociale”

Idealul educaţional se caracterizează prin următoarele trei dimensiuni • dimensiunea socială - vizează tendinţa generală de dezvoltare a acelei societăţi. Idealul trebuie să fie în concordanţă cu această tendinţă şi să vină în întâmpinarea ei prin orientarea pe care urmează să o imprime acţiunii educaţionale.

• dimensiunea psihologică - se referă la tipul de personalitate pe care societatea îl solicită pentru a răspunde nevoilor ei, fiind vorba despre trăsăturile fundamentale ale acestei personalităţi. Existenţa acesteia oferă posibilitatea de a răspunde unor cerinţe fundamentale ale sociatăţii în care sunt implicate cele mai generale valori ale ei.

• dimensiunea pedagogică - se referă la posibilităţile efective de care dispune acţiunea educaţională pentru a transpune în practică idealul respectiv. Idealul reprezintă legătura dintre ceea ce este şi ceea ce trebuie să devină omul în aspiraţiile generale ale societăţii.

Valoarea pedagogică a oricărui ideal educativ depinde de echilibrul pe care reuşeşte să-l stabilească între posibilitate şi realitate.

În pedagogia contemporană idealul educaţional este şi formarea personalităţii în integralitatea ei funcţională, formarea omului ca o fiinţă autonomă, deschisă, flexibilă, creativă, adaptabilă la schimbări.

Scopurile educative

Reprezint finalităţi educaţionale cu nivel mediu de generalitate care se realizează în intervale medii de timp. Ele sunt anticipări mentale ale diverselor acţiuni de formare a personalităţii umane şi se referă la rezultate ce urmează să se obţină în cadrul unui şir de acţiuni educaţionale. Dacă idealul educativ este general şi unitar, scopurile care îl detaliază sunt variate, multiple, datorită diversităţii situaţiilor educative. De dorit este ca între scop şi ideal să se stabilească o relaţie de continuitate şi adecvare, scopurile trebuie să detalieze conţinutul idealului educaţional. Scopurile sunt paşi spre ideal.

Scopurile detaliază practic idealul educaţional la nivelul diverselor situaţii instructiv-educative; astfel, dacă idealul educaţional este unul singur, scopurile educaţionale vizează finalităţi educaţionale particulare, specifice diverselor laturi ale educaţiei, diferitelor nivele şi profile de învăţământ şi diferitelor tipuri de şcoli.

Obiectivele educaţionale

Sunt finalităţi care au un nivel redus de generalitate şi se realizează în intervale reduse de timp, referindu-se la lecţii sau secvenţe de lecţii. Ele sunt enunţuri care descriu în termeni exacţi rezultatele aşteptate a fi obţinute la finalul unei secveţe de instruire. Obiectivele desemnează intenţionalitatea procesului instructiv-educativ, concretizată în etapele cele mai mici ale proiectării didactice. Descriu o intenţie pedagogică, un rezultat aşteptat la finalul procesului de instruire, concretizat într-o schimbare la nivelul personalităţii educaţilor.

Privite în unitatea lor, scopul şi obiectivele orientează tot timpul desfăţurarea unei acţiuni educaţionale concrete. Între ideal, scopuri şi obiective există o strânsă interdependenţă. Pe de o parte idealul determină scopurile şi obiectivele educative, iar pe de altă parte acestea concretizează pe diverse planuri şi la diferite niveluri prescripţiile generale ale idealului. Idealul vizează finalitatea acţiunii educaţionale ca o componentă a sistemului, scopurile şi obiectivele educaţionale orientează desfăşurarea unor acţiuni educative concrete. Relaţia dintre acestea se prezintă astfel:

Bibliografie

1. Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2000

2. Nicola, I. coord.,Albu, E., Silvaş, A., Filipaş, M., Teoria şi metodologia instruirii, Editura Univ. „Petru Maior”, Târgu Mureş, 2004

3. Panţuru Stan, Teoria şi metodologia instruirii, Editura Univ. „Transilvania”, Braşov, 2007

4. Silvaş, Alexandra, Introducere în pedagogie şi teoria curriculumului-pentru uzul studenţilor, Editura Univ. „Petru Maior”, Târgu Mureş, 2005

e pentru perfectionarea obiectivelor:
• directie de tip axiologic, care subliniaza ca obiectivele constituie expresia valorilor general-umane, pe care educatii le asimileaza prin intermediul educatiei, iar pe de alta parte, presupune cu necesitate raportarea la o tabela de valori, pe care obiectivele o introduc in mod explicit (Bloom, citat de Stanciu, 1999);
• o a doua directie, de tip metodologic , care vizeaza perfectionarea criteriilor, normelor de selectie, sistematizare si definire a obiectivelor (Cerghit si Vlasceanu, citat de Stanciu, 1999);
• ultima directie, individualizarea obiectivelor, prin care trebuie sa se tina cont de particularitatile de varsta si individuale ale elevilor (Cerghit si Vlasceanu, citat de Stanciu, 1999).

EDUCAŢIA TIMPURIE -DEZVOLTAREA GLOBALĂ A PERSONALITĂŢII

Pop Amalia

Educatia timpurie reprezinta totalitatea experientelor individual realizate si social existente sau organizate, de care beneficiaza copilul în primii ani de viata, cu rol de a proteja, creste si dezvolta fiinta umana prin înzes 535i88f trarea cu capacitati si achizitii fizice, psihice, culturale specifice care sa-i ofere identitate si demnitate proprie. Ea asigura fundamentele dezvoltarii fizice si psihice sanatoase, ale dezvoltarii sociale, spirituale si cu\tuta\e complexe. Ceea ce învata copiii in primii ani reprezinta mai mult de jumatate decât vor învata tot restul vietii.

Educatia timpurie se refera, strict la momentele de învatare ale copilului cu vârsta pâna la 3 ani, în conceptul românesc. Educatia timpurie, în sensul mai larg, înseamna dezvoltarea timpurie a copilului, presupune învatare, îngrijire si protectie.

Educatia timpurie se realizeaza ca educatie informata (în familie, în relatii de vecinatate si în relatii comunitare, prin mass-media), ca educatie formala (în crese, gradinite si alte institutii de ocrotire si educatie) si sub forma educatiei nonformale (în cluburi sportive, cluburi ale copiilor si elevilor, dar si prin biblioteci, muzee, activitati ale unor organizatii nonguvernamentale s.a.).

Educatia timpurie pentru valori reprezinta un tip de educatie care îsi asuma misiunea si responsabilitatea de a promova valori în mod explicit si eficient prin finalitati clare.

În pedagogia româneasca educatia timpurie reprezinta un concept nou. In mod traditional, problematica pedagogica a copilului de 0-6/7 ani a fost considerata ca educatie prescolara. Actuala politica educationala nu include o sectiune specifica privind educatia timpurie a copilului în perioada 0-3 ani. Din punct de vedere practic, focalizarea în domeniul educatiei timpurii în cadrul actualei politici educationale se face pe educatia prescolara.

Atât prioritatile pe plan national, cât si cele pe plan international impun cu stringenta stabilirea unei politici si a unui sistem de educatie timpurie în cadrul programului de Dezvoltare Timpurie a Copilului. De asemenea, este important ca sistemul national de educatie timpurie sa se dezvolte în contextul dat de Conventia pentru Drepturile Copilului, de tintele Mileniului pentru Dezvoltare, care trebuie atinse pâna în 2015 si de manifestarea României, ca membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Scopul strategiei în domeniul educatiei timpurii a copilului este de a-i asigura fiecarui copil dreptul la educatie si la dezvoltare deplina pentru a-i da posibilitatea sa-si atinga potentialul maxim în acord cu standardele europene si internationale.

Dezvoltarea socio-emoţională

„Oamenii sunt fiinţe sociale. În toate etapele vieţii, oamenii interacţionează unul cu celălalt. A învăţa cum să fii în jurul celorlalţi este esenţial. de ceilalţi. Într-adevăr, copiii îşi construiesc cunoaşterea lumii prin interacţiune socială. Copiii sănătoşi în toate culturile dezvoltă ataşament faţă de adulţi importanţi pentru ei” (1, p. 41).
Dezvoltarea socială şi emoţională reprezintă fundamentul relaţiilor şi interacţiunilor care dau semnificaţie experienţelor copiilor de acasă, de la grădiniţă, din comunitate. Ea influenţează semnificativ succesul copiilor în viaţă şi la şcoală.
Încă din primele clipe ale vieţii copiii stabilesc interacţiuni cu părinţii, alte persoane din familie, cu alţi copii şi adulţi. Calitatea acestor interacţiuni stimulează dezvoltarea socio-emoţională adecvată a copiilor. Specificul acestui domeniu este dat de strînsa legătură care există între planul social şi cel emoţional. Ambele dimensiuni se completează reciproc şi sunt interdependente. Interacţiunile sociale reuşite fac posibilă dezvoltarea unei imagini de sine pozitivă şi a autocontrolului.
Dezvoltarea socială
Relaţiile sociale pozitive se formează atunci cînd copiii înţeleg semnificaţia diferitelor comportamente, cînd sunt capabili să se adapteze diferitelor contexte sociale şi sunt implicaţi în activităţi de grup. Interacţiunile cu cei apropiaţi joacă un rol central în „sănătatea” socio-emoţională a copilului, oferind sentimentul de stabilitate, securitate, apartenenţă şi astfel hrănind dorinţa de învăţare ale copilului. Relaţiile pe care le stabileşte copilul cu ceilalţi necesită siguranţă, receptivitate, disponibilitate şi confort emoţional. Încetul cu încetul copiii dezvoltă abilităţi de cooperare, de negociere, de a conduce şi a fi conduşi, de a lega prietenii, de a-şi exprima sentimentele într-o manieră acceptată social.
Relaţiile sociale ale copilului cu adulţii vizează capacitatea copilului de a avea încredere şi a interacţiona cu uşurinţă cu aceştia, precum şi capacitatea lor de a recunoaşte diferitele roluri sociale ale acestora.
Prin interacţiunea cu copiii, copilul exersează cooperarea, capacitatea de a stabili şi a menţine relaţii de prietenie, învaţă să ţină cont de dorinţele şi nevoile celorlalţi, învaţă să respecte drepturile altor copii. De asemenea, contactul social cu ceilalţi copii este o sursă importantă pentru a observa diferenţele şi asemănările dintre oameni, diversitatea oamenilor din multe puncte de vedere. Adaptarea la diversitate, respectarea ei prin stabilirea de relaţii pozitive, precum şi empatia reprezintă competenţe importante ale dezvoltării sociale.

Dezvoltarea emoţională

Capacitatea copiilor de a-şi recunoaşte şi exprima propriile emoţii, de a şi le stăpîni, de a le controla, de a înţelege şi a răspunde emoţiilor altora reprezintă paşi importanţi în dezvoltarea emoţională a copilului. Locul central însă îl constituie dezvoltarea conceptului de sine, a percepţiei şi imaginii de sine a copilului: trăsături, capacităţi, motivaţii, dorinţe, nevoi, preferinţe, roluri sociale. Încetul cu încetul copilul va ajunge să-şi răspundă la întrebarea „Cine sunt eu?”. La fel de importantă în ecuaţia dezvoltării emoţionale este încrederea în sine, convingerea că poate face ceea ce îşi propune, independenţa şi responsabilitatea personală, sentimente care alimentează şi susţin dorinţa naturală a copiilor de cunoaştere, explorare, descoperire.
Exprimarea şi înţelegerea propriilor emoţii şi a emoţiilor celorlalţi de la emoţiile primare (bucurie, frică, mînie) la cele mai complexe (mîndrie, ruşine, vină) constituie competenţe specifice domeniului emoţional. Copilul învaţă să le simtă, învaţă să le exprime şi să le recunoască.
Pentru domeniul dezvoltării socio-emoţionale au fost elaborate următoarele standarde
Dezvoltarea fizică, a sănătăţii şi igienei
Sănătatea, bunăstarea fizică şi dezvoltarea motorie a copiilor sunt factori decisivi în procesul de creştere şi dezvoltare a copiilor în perioada timpurie. Creşterea şi dezvoltarea reprezintă procese complementare, chiar dacă creşterea se referă la anumite schimbări de ordin fizic, precum creşterea în greutate, în înălţime şi a dimensiunilor corpului, iar dezvoltarea la nivelul de complexitate al schimbărilor care parcurg un mod gradat de progres de la schimbări simple la cele mai complexe. Deşi paşii schimbărilor sunt mai mult sau puţin aceiaşi pentru toţi copii, ritmul schimbărilor prezintă o puternică variabilitate individuală.
Dezvoltarea fizică normală, sănătatea, motricitatea sunt fundamentale pentru întregul proces de învăţare şi reprezintă pietre de temelie pentru o viaţă activă şi un stil de viaţă sănătos. Mişcarea şi bunăstarea fizică au o contribuţie importantă la dezvoltarea creierului. Sănătatea fizică aduce energie, echilibru şi disponibilitatea de a fi implicaţi în experienţe de învăţare.
Dezvoltarea motricităţii este strîns legată de dezvoltarea limbajului, a proceselor cognitive, a competenţelor sociale şi emoţionale. Atît motricitatea grosieră cît şi cea fină, precum şi coordonarea senzorio-motorie reprezintă modalităţi de cucerire a mediului înconjurător, dar şi de descoperire şi conştientizare a propriului corp. Capacitatea copiilor de a implica, a coordona şi a controla muşchii şi părţile corpului în realizarea de mişcări de la cele mai simple la cele mai complexe necesită timp, exerciţiu şi sprijin. De la mers, alergare, sărituri, căţărări, rostogoliri pînă la realizarea unor operaţii mai complicate precum utilizarea de instrumente de scris, de desen, de tăiere sau deprinderi de îmbrăcare şi mîncare este un proces plin de încercări, dar şi reuşite, dacă i se oferă copilului suportul de care are nevoie. Conştientizarea simţurilor şi utilizarea lor, motricitatea şi coordonarea oculo-motorie reprezintă bazele unui comportament funcţional al copilului.
Ceea ce însoţeşte o dezvoltare fizică sănătoasă este însuşirea deprinderilor de igienă personală şi a celor de securitate personală. Copiii învaţă de mici ce înseamnă un program de viaţă sănătos. Deprinderile de somn, spălat, nutriţie, îmbrăcare şi activitate fizică se dezvoltă de la naştere şi constituie repere importante în prevenirea îmbolnăvirilor.
Vulnerabilitatea copiilor datorată fragilităţii acestora impune necesitatea de a dezvolta la copii deprinderile de securitate personală. Copiii trebuie să înveţe să se ferească de situaţii periculoase în care prin manipulare sau mişcare pot să producă accidente, să se rănească sau să îmbolnăvească. De asemenea, copiii trebuie să înveţe cînd, cum şi cui să ceară ajutor atunci cînd au nevoie, trebuie să înveţe să respecte anumite reguli în diferite contexte

Atitudini în învăţare

Acest domeniu vizează dispoziţii, motivaţii, obişnuinţe, stiluri, atitudini pe care copilul le manifestă în activitatea de învăţare şi care reflectă modul în care acesta se implică pe sine în procesul învăţării, cum abordează sarcinile şi experienţele de învăţare, cum se raportează la procesul de învăţare: este curios, este creativ, are iniţiativă, stăruie într-o activitate de învăţare?
Toate aceste capacităţi depind în mare măsură de experienţele trecute ale copilului şi modul în care cei din jur l-au expus şi l-au stimulat în învăţare, precum şi de temperamentul lui şi contextul cultural în care a crescut; aceste capacităţi traversează celelalte domenii de învăţare, le utilizează ca resurse, dar şi constituie baza dezvoltării în celelalte domenii. Atitudinile în învăţare au un statut aparte pentru că sunt dimensiuni importante ale personalităţii copilului în devenire şi au un impact deosebit asupra învăţării de-a lungul întregii vieţi.

Domeniul atitudinilor în învăţare cuprinde:

Curiozitatea şi interesul pentru lucruri noi: indică dorinţa de investigaţie a copilului, interesul lui de a afla şi căuta informaţii noi, curiozitatea în situaţii noi şi dorinţa de a învăţa lucruri noi.
Iniţiativa: indică motivaţia intrinsecă a copilului de a realiza anumite sarcini, activităţi, de a se implica în contexte variate de învăţare, de a comunica şi desfăşura sarcini împreună cu alţi copii sau adulţi.
Persistenţa în activităţi: vizează capacitatea copilului de a stărui într-o activitate, de a-şi concentra atenţia şi a duce un lucru la bun sfîrşit, chiar dacă este întrerupt sau distras.
Creativitate: vizează capacitatea copilului de a utiliza informaţia şi abilităţile dobîndite în strategii şi contexte noi, de a-şi extinde propria învăţare utilizînd imaginaţia, depăşind tiparele convenţionale ale gîndirii şi situaţiilor curente, de a-şi exprima ideile, opiniile emoţiile în forme noi.

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ŞI A COMUNICĂRII ORALE

PRIN ACTIVITĂŢILE DIN GRĂDINIŢĂ

să apară în silabe diferite şi să ocupe în cuvânt poziţii diferite.

Asimilarea compoziţiei cuvintelor reprezintă la grădiniţă un moment însemnat în dezvoltare limbajului, îl ajută pe copil să se descurce mai uşor în diferite raporturi ale exprimării. La început preşcolarii sunt familiarizaţi cu ceea ce este în mod practic o propoziţie. Se alcătuiesc propoziţii după ilustraţii, apoi după obiecte din imediata apropiere şi numai după aceea liber, fără suport intuitiv. După multe exerciţii individuale, cu grupuri mici sau cu întreaga grupă, sub forma jocurilor didactice se trece la alcătuirea unor

Experienţa muncii didactice din grădiniţă a confirmat că dezvoltarea vorbirii, a limbajului în special, are loc sub influenţa educaţiei. Acest lucru se realizează cu optimă eficienţă în cadrul întregului program din grădiniţă, în procesul relaţiei copil – copil, copil – educatoare, pe baza experienţei cognitive căpătate. Sub influenţa cerinţelor crescânde ale comunicării, pe parcursul anilor de grădiniţă, copiii asimilează, îşi însuşesc forme de limbă privind dezvoltarea fonetică, vocabularul şi structura gramaticală.

În cadrul activităţii de intercomunicare cu copiii din grupă sau cu adulţii, preşcolarului i se oferă posibilităţi optime de exprimare liberă, lucru ce se realizează în orice moment al zilei. Prin jocuri atractive şi accesibile se pot efectua exerciţii sistematice care să contribuie la dezvoltarea auzului fonematic al copiilor. Se aleg cuvinte cu structură sonoră vizând anumite sunete: s, r, l, g, etc. şi care prin repetare contribuie la sensibilizarea auzului fonematic. În grupa mijlocie se folosesc aceleaşi procedee, dar se complică sarcina didactică, cerând copiilor să perceapă diferenţiat primul sunet din cuvânt şi să găsească un alt cuvânt care începe cu acelaşi sunet.

Tot pentru dezvoltarea auzului fonematic se realizează jocuri didactice care presupun ghicirea cuvântului dintr-o propoziţie eliptică de subiect sau predicat, sau a sunetului care s-a omis din anumite cuvinte.

Jocurile oferă copiilor posibilităţi pentru exersarea unei pronunţii corecte şi clare. Modalitatea cea mai adecvată este exerciţiul prin jocuri antrenante, dintre acestea primul loc ocupându-l cele cu caracter imitativ ce includ onomatopee. De la un joc la altul onomatopeele pot fi schimbate, astfel încât sunetul a cărui pronunţare corectă o exersăm, mici povestioare, deprinzând copiii să continue ideea, să alcătuiască un text logic.

Înainte de familiarizarea cu termenul de silabă, se atrage atenţia asupra faptului că în rostirea fiecărui cuvânt deschidem gura o dată, de două sau de mai multe ori. Se constată că perceperea silabelor unui cuvânt este uşurată dacă rostirea este însoţită de bătăi din palme, corerspunzătoare structurii silabice a cuvântului. Procesul analizei fonetice se continuă până la nivelul sunetelor, sesizându-se la început sunetul primar în cuvinte monosilabice. În complicare se cere să înlocuiască un sunet pentru a obţine un nou cuvânt, prin jocul ,, Schimbă sunetul’’.

Activităţile alese au o importantă contribuţie la însuşirea exprimării corecte din punct de vedere fonetic şi gramatical. Unul din momentele cele mai favorabile pentru exersarea liberă a vorbirii îl constituie comunicarea ce se stabileşte în cadrul jocurilor de creaţie. Copiii trebuie lăsaţi să vorbească liber, să improvizeze propoziţii, să susţină un dialog. Interpretând un rol ei completează acţiunile prin cuvinte, comunică intenţiile, repartizează rolul obiectelor cu care se joacă şi fac observaţii în conduita lor.

DEZVOLTAREA COGNITIVA

In viata de zi cu zi suntem adesea nevoiti sa rezolvam diverse sarcini ce ne solicita abilitati si competente variate. Studiem pentru a trece examenele; incercam sa ne amintim o lista de cumparaturi; memoram numere de telefon, folosim harti rutiere. Nu toti oamenii pot indeplini toate aceste sarcini in aceeasi masura sau cu aceeasi viteza.

Aceste activitati fac apel la functiile cognitive, la gandire, la rationament, inteligenta. Ceea ce ne propunem sa studiem aici (si in alte cursuri corespunzatoare altor varste) sunt procesele care ii permit individului sa dobandeasca astfel de abilitati. Un copil de un an nu poate folosi o harta si nici sa calculeze bugetul familiei. Care este calea ce ne conduce pana la a fi capabili sa rezolvam astfel de probleme ? De ce nu toti copiii invata la fel de repede sau la fel de usor ?

PERSPECTIVE TEORETICE

A da un raspuns la astfel de intrebari este o sarcina deosebit de complexa, dezvoltarea inteligentei poate fi vazuta efectiv din trei perspective diferite, perspective care au generat fiecare cercetari specifice si concluzii proprii.

Trei conceptii privind inteligenta.

Prima abordare a dezvoltarii cognitive sau a inteligentei s-a referit la diferentele interindividuale. De fapt, noi nu suntem cu totii dotati cu aceleasi capacitati intelectuale, nu avem toti aceleasi capacitati de memorare, nu rezolvam problemele cu aceeasi viteza, nu avem cu totii acelasi vocabular si nu avem cu totii aceleasi capacitati de analiza in fata unei situatii complexe. Atunci cand afirmam despre cineva ca este o persoana 'stralucita' sau 'foarte inteligenta', ne referim la astfel de capacitati iar afirmatia noastra presupune ca este posibila clasificarea oamenilor in functie de nivelul lor de inteligenta. De la aceasta ipoteza au pornit testele de inteligenta, care servesc la masurarea capacitatilor intelectuale dintr-un punct de vedere comparativ.

Aceasta perspectiva pe care Robert Sternberg (1979) a numit-o abordare diferentiala, a dominat multa vreme. Ea scoate in evidenta diferentele intre capacitatile intelectuale ale oamenilor. Totusi, aceasta teorie are o deficienta importanta: ea nu tine seama de inevitabila evolutie a aptitudinilor intelectuale, care devin din ce in ce mai complexe si mai abstracte odata cu varsta. Daca veti citi o lista de cumparaturi unui copil de cinci am, acesta nu va putea sa-si aminteasca decat de o parte din ea pentru ca nu va utiliza o strategie de memorare adecvata. Din contra, un copil de opt ani isi va aminti de mai multe elemente pentru ca in drum spre magazin el va trece de cateva ori in revista mintal lista respectiva.

FINALITATILE EDUCATIEI PRESCOLARE. SISTEMUL FINALITATILOR INVATAMANTULUI PRIMAR

Stetco Gabriela

· CADRUL DEFINIRII FINALITATILOR EDUCATIEI PRESCOLARE

Finalitatile educatiei reprezinta orientarile valorice ale activitatii deformare-dezvoltare a personalitatii definite la nivel de sistem ( educatie / învatamânt) si de proces (de învatamânt). Aceste orientari valorice sunt incluse în documente de politica a educatiei elaborate la diferite niveluri ale deciziei: legea învatamântului, statutul cadrelor didactice, programele scolare etc.

Finalitatile educatiei reprezinta dimensiunea subiectiva a activitatii de educatie care transpune în practica - prin intermediul unor decizii de filozofie si de politica a educatiei, pe de o parte, si de politica scolara, pe de alta parte - dimensiunea obiectiva a activitatii de educatie, definita la nivelul functi 818g68i ilor generale ale educatiei. În acelasi timp, trebuie evidentiat faptul ca finalitatile educatiei ridica problema raportului dintre orientarile valorice propuse, la diferite niveluri ale sistemului si ale procesului de învatamânt, si resursele pedagogice necesare. Modul de rezolvare a acestui raport demonstreaza calitatea actului de politica a educatiei, exercitat în cadrul unui sistem de învatamânt pe termen lung, mediu si scurt.

Procesul de instruire si formare a tinerilor generatii este un proces finalist, iar aceasta caracteristica se aplica atat sistemului de invatamant , in ansamblu, cat si fiecarei dintre treptele acestuia. Documentele scolare in vigoare delimiteaza foarte clar finalitatile cu grade diferite de generalitate, menite sa ghideze intreg procesul de invatamant si descrie in detaliu rezultatele ce urmeaza a fi urmarite pentru fiecare dintre treptele de scolarizare si, mai mult, pentru fiecare dintre domeniile de cunoastere.

Psihopedagogia contemporana recunoaste azi pe deplin faptul ca varstele mici reprezinta perioade de fundamentare a constructiei personalitatii copilului si de dezvoltare a structurilor adaptive ce ii vor permite o insertie sociala optima. Este justificata atunci atentia sporita pentru reconsiderarea documentelor ce reglementeaza desfasurarea programelor educationale la aceste varste, in sensul definirii finalitatilor astfel incat sa fie asigurata:

-reflectarea transformarilor profunde ale societatii contemporane, obiectivate in noi exigente de pregatire tinerelor generatii;

-compatibilizarea invatamantului prescolar romanesc trepte similare de invatamant din alte tari prin racordarea la orientarile si achizitiile valoroase in plan psihopedagogice si al practicii educationale realizate pe plan international;

-reflectarea celor mai noi contributii ale psihopedagogiei dezvoltarii si invatarii pentru intelegerea specificului varstei prescolare;

-asimilarea principiilor generale si a paradigmelor reformei profunde a sistemului de invatamat romanesc;

-reflectarea orientarilor contemporane in problematica finalitatilor educationale;

-continuitatea in interiorul aceluiasi ciclu curricular.

luni, 20 februarie 2012

Dezvoltarea socio-emoţională